Reflecții din practica unui practician în insolvență
Ca să vorbim de Acordul de restructurare, poate ar trebui să pornim de la o scenă ce se vrea idealul conceptual: toți actorii din încăpere știu că lucrurile pot merge bine. Debitorul a venit pregătit, cifrele susțin viabilitatea, administratorul restructurării mediază, iar creditorii ascultă, deși știu că trebuie să facă și compromisuri. Se negociază, dar negocierea este circumscrisă unui obiectiv comun — depășirea colectivă a dificultăților, ce vine odată cu înțelegerea că viabilitatea ecosistemului de afaceri în care ești antrenat este mai profitabilă, mai business-wise sau mai sustenabilă pe termen lung. Atmosfera este una de pragmatism aplicat și nu a unui ritual de faliment amânat.
Acesta ar trebui să fie nordul. Și, în bună măsură, promisiunea pe care acordul de restructurare, instrument introdus în dreptul român prin Legea nr. 216/2022 de transpunere a Directivei europene 2019/1023, o aducea cu sine: o alternativă diferită de paradigma cunoscută — de la procedura colectivă, judiciară și stigmatizantă a insolvenței, la un cadru negociat, confidențial, mai apropiat de realitatea economică a unei afaceri în dificultate.
După ce am parcurs această procedură în calitate de practicieni în insolvență, putem spune că promisiunea este reală. Dar și că fragilitatea ei este, deocamdată, la fel de reală.
NATURA PROCEDURII: CE ÎNSEAMNĂ, ÎN FAPT, SĂ NEGOCIEZI RESTRUCTURAREA
Acordul de restructurare nu este o procedură judiciară în sensul clasic. Este, în esență, un contract negociat între debitor și creditorii săi afectați, încheiat sub supravegherea unui practician în insolvență și, confirmat de instanță pentru a dobândi efecte opozabile și față de creditorii disidenti. Această natură negociată este, simultan, cea mai mare calitate și cea mai mare vulnerabilitate a instrumentului.
Calitatea constă în flexibilitate. Nicio procedură formală nu poate reproduce agilitatea unei negocieri directe: graficele de plată se calibrează în timp real pe cashflow-ul debitorului, reducerile de creanță se nuanțează în funcție de istoricul relației comerciale, comunicarea este personalizată pentru fiecare creditor în parte. Practicianul nu mai este doar un administrator de procedură — devine, în fapt, un mediator, un arhitect de compromisuri, uneori un translator între logici economice ireconciliabile la prima vedere.
Complexitatea organizatorică este pe măsură. Practica ne-a confirmat, după ani de dialoguri abrazive în săli de consiliu, că există întotdeauna un „common ground” — un punct de intersecție pe care o negociere autentică nu va înceta niciodată să îl caute. O masă credală cu zece creditori afectați înseamnă zece seturi de așteptări diferite, zece tipuri de expunere, zece strategii de comunicare. Creditorul bancar raționează în termeni de provizionare și garanții. Furnizorul raționează în termeni de relație comercială viitoare, ponderată de imperativele momentului. Creditorul bugetar raționează în cadrul unor constrângeri normative pe care nu le poate depăși prin negociere. A construi o ofertă care să fie simultan acceptabilă pentru toți, sustenabilă pentru debitor și robustă sub testul comparației cu scenariul insolvenței — aceasta este, dacă suntem onești, unul dintre cele mai solicitante exerciții intelectuale pe care le-am întâlnit în practică.
DIMENSIUNEA UMANĂ: CE NU SCRIE ÎN LEGE
Există un aspect pe care nicio directivă europeană și niciun articol de lege nu îl poate surprinde: dimensiunea umană a procedurii. Debitorul care intră într-un acord de restructurare nu este o entitate juridică abstractă — este, de cele mai multe ori, un antreprenor care a construit ceva, care se confruntă cu propria vulnerabilitate și care trebuie să stea la aceeași masă cu creditorii săi și să negocieze, cu cifre pe masă, costul supraviețuirii afacerii sale.
Rolul practicianului în această ecuație depășește cu mult atribuțiile tehnice. El trebuie să mențină debitul emoțional al negocierii în limite funcționale, să gestioneze momentele în care orgoliile sau resentimentele amenință să deraieze o discuție altfel rațională, să traducă limbajul juridic în termeni pe care un om de afaceri îi poate înțelege și asuma. Este o muncă invizibilă, nerecunoscută de nicio normă procedurală, dar determinantă pentru succesul procedurii. Ca experiență personală și profesională, acest palier al acordului de restructurare este spațiul unde distanța de la agonie la extaz se măsoară în minute — dar și zona din care pot izvori cele mai mari satisfacții profesionale.
Și tocmai de aceea suntem de părere că succesul acestei componente nu ține exclusiv de competența tehnică, ci de ceva mai greu de definit și mai greu de format: poate o vocație. Vocația dialogului — acea capacitate intrinsecă de a rămâne prezent în conversație chiar și atunci când tensiunea o face dificilă — și înțelegerea profundă a dinamicii compromisului, nu ca cedare, ci ca element structural hardcablat al unui rezultat acceptabil pentru toți. Compromisul, în această procedură, nu este o slăbiciune în negociere; este instrumentul însuși prin care restructurarea devine posibilă.
Un practician care administrează un acord de restructurare cu rigiditatea cu care ar administra un dosar de faliment nu greșește juridic. Greșește uman. Și, în cele din urmă, greșește și strategic.
De aceea, în opinia noastră, o abordare strict procedurală, „ortodoxă” — oricât de corectă tehnic — aduce cu sine o inflexiune fundamental incompatibilă cu etosul acestui instrument. Legea a creat spațiul negocierii; ce se întâmplă în acel spațiu depinde, în mod esențial, de oamenii care îl populează.
VULNERABILITATEA STRUCTURALĂ: CREDITORUL CARE NEGOCIAZĂ ȘI EXECUTĂ SIMULTAN
Ajungem, însă, la ceea ce practica a devoalat cu claritate: acordul de restructurare, în forma sa actuală, nu oferă debitorului nicio protecție reală față de executările silite inițiate de creditorii afectați înșiși — adică tocmai de acei creditori care participă la negociere sau care au semnat deja acordul.
Spre deosebire de procedura insolvenței clasice, unde art. 75 din Legea nr. 85/2014 instituie un mecanism de protecție automat și complet față de orice executare silită din momentul deschiderii procedurii, acordul de restructurare pare complet văduvit de orice formă de protecție. Există, teoretic, posibilitatea solicitării unei suspendări judiciare, dar în termene și condiții care rareori corespund ritmului real al unei negocieri și care pornește de la prezumția că partenerii de dialog… știu ce vor.
Consecința practică este perturbatoare: un creditor poate sta la masa negocierii, poate semna un acord de restructurare și, simultan sau imediat ulterior, poate demara sau continua o executare silită asupra activelor debitorului. Nu există, în prezent, un mecanism legal efectiv care măcar să inhibe acest comportament în timp util.
Pericolul nu este teoretic. El devine existențial în momentul în care activul supus executării este un activ core pentru continuitatea afacerii — un utilaj esențial, un stoc critic, un cont curent fără de care operațiunile se opresc. Într-o astfel de situație, cu un acord deja confirmat de către instanță, afacerea debitorului poate fi compromisă ireversibil. Aspectul și mai insidios este dat de faptul că demersul unilateral de executare al unui creditor afectat, deși perfect circumscris limitelor legale, devine un act profund egoist. Față de ceilalți creditori care au aderat la scopul comun al acordului de restructurare, o astfel de situație capătă tușele unei… trădări.
Am trăit această tensiune în practică. Acordul nu a eșuat — nu încă, și sperăm că nu va eșua. Dar am înțeles că instrumentul pe care îl administrăm funcționează, în această privință, pe credit de bună-credință din partea creditorilor. Atunci când buna-credință lipsește, cadrul legal actual nu oferă răspunsul necesar.
REPER JURISPRUDENȚIAL · TRIBUNALUL BUCUREȘTI · SENTINȚA CIVILĂ NR. 799/12.02.2026
Această tensiune nu mai este ipotetică — ea a dobândit deja contur judiciar. Prin sentința civilă nr. 799/12.02.2026, Tribunalul București — Secția a VII-a Civilă (dosar nr. 47760/3/2025) a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării silite imobiliare asupra activului-cheie al unui debitor aflat în acord de restructurare confirmat. Nu pentru că argumentele de fond ar fi fost greșite — instanța a recunoscut implicit forța obligatorie a acordului și riscul sistemic al executărilor individuale — ci pentru că art. 15⁸ din Legea nr. 85/2014 nu reglementează situația executărilor silite, iar judecătorul sindic nu poate adăuga legislației acolo unde legiuitorul a omis să o facă. Lacuna există. Practica o confirmă. Jurisprudența o consacră acum, în scris.
CE AR TREBUI SĂ SE SCHIMBE
Directiva 2019/1023 permite statelor membre să instituie un moratoriu temporar de protecție pe durata negocierilor, tocmai pentru a da substanță procedurii de restructurare preventivă. România a transpus directiva, dar a ratat această oportunitate în ceea ce privește acordul de restructurare — sau cel puțin a lăsat-o insuficient dezvoltată.
O adaptare la felul în care s-a developat practica ar presupune cel puțin două lucruri: în primul rând, instituirea unui moratoriu automat sau ușor accesibil pe durata negocierii și implementării acordului, cu efect față de toți creditorii afectați care participă la procedură; în al doilea rând, consacrarea expresă a unui mecanism de sancționare a creditorului care încalcă obligația de negociere cu bună-credință sau care acționează în contradicție cu termenii unui acord deja semnat.
Fără aceste ajustări, acordul de restructurare rămâne un instrument elegant în teorie, dar cu o vulnerabilitate structurală care poate fi exploatată tocmai de aceia pe care procedura îi presupune parteneri de negociere.
ÎN LOC DE CONCLUZIE
Acordul de restructurare merită să funcționeze. Logica sa — prevenirea incapacității de plată prin negociere timpurie, păstrarea valorii economice, evitarea stigmei insolvenței — este corectă și necesară pentru ecosistemul de afaceri românesc. Practica dovedește că, atunci când toți actorii acționează cu bună-credință, rezultatele sunt superioare oricărei alternative.
Dar practica dovedește, la fel de clar, că buna-credință nu poate fi lăsată să fie singurul gardian al procedurii. Un instrument de restructurare robust are nevoie de protecție reală, nu doar de speranța că cel care negociază cu tine nu îți execută simultan activele.
Poate că acordul de restructurare, în forma sa actuală, este un instrument înaintea timpului său. În esență, actuala reglementare nu a internalizat încă o realitate pe care practica o confirmă zilnic: că deciziile umane și emoționale ale creditorilor pot genera realități juridice dăunătoare tuturor, indiferent de cât de robust este acordul pe hârtie. El se pretează unui mediu de afaceri matur, orientat pragmatic către valoare și continuitate — un mediu în care buna-credință nu este o speranță, ci o normă asumată. Până atunci, distanța dintre instrument și contextul în care operează rămâne o vulnerabilitate pe care legiuitorul nu o poate ignora.
Restructurarea nu este doar un exercițiu financiar. Este, înainte de toate, un act de reconstrucție — a unei afaceri, a unor relații, uneori a încrederii înseși. Căci „trust goes both ways”.
Restructure. Reinvent. Reset.
RESET MANAGEMENT · reset-mgmt.ro
Bogdan Biter